De când mă știu am am avut înclinații către artă. Îmi plăcea foarte mult să desenez și să pictez.

Aveam o satisfacție grozavă de fiecare dată când terminam un tablou. Încă am câteva din acea vreme atârnate pe perete. Însă la un moment dat toată energia creativă s-a diminuat atât de mult încât pur și simplu a dispărut. Nu mai avem chef. Mă plictiseam. A venit momentul să caut ceva nou de explorat.

Pe măsură ce a trecut timpul și tehnologia a avansat, mulți dintre prietenii de vârsta mea începeau să aibă la dispoziție calculatoare. Eu nu. Nici vorbă de așa ceva. Eram la mila unui văr de-al meu, care ținea poate prea mult la PC-ul lui încuiat cu parolă. Cu toate astea, am profitat la maxim de oportunitatea de a-l butona, când aveam ocazia.

Dar hey! una alta mai știam și eu despre funcționalitatea anumitor taste. Mi-am făcut antrenamentul de acasă pe o tastatură desenată de mine pe hârtie, iar mai apoi am avansat la o tastatură reală, cu taste grele și gălbui, conectată cu cablu la absolut...nimic. Că nu aveam la ce. Mai frecventam internet cafeurile. Atunci am descoperit “asl-ul”, “pls-ul” și am rămas profund nedumerit de ce când dau click pe un text "se schimbă ecranul”. În zilele noastre, de ce când dai click pe un link ți se afișează o pagină nouă. Da știu...captain obvious.

Asta se întâmplă de mult. Eram la Voroneț în vacanță la bunici când începutul clasei a 9-a bătea la ușă. Pe atunci internetul abia își făcea simțită prezența la noi în țară. Poate îți amintești și tu acel internet prin modem. O cutie care scotea niște sunete de parcă urma să ajungă la abator. Dar la acea vreme, în acel loc, nu exista internet. Tot ce puteam face noi copii era să ne jucăm de-a inventatul de lucruri. În acea vară totul luase o întorsătură neașteptată.

Când ești mic, în vizită la bunici și ai un verișor cu PC, poți cheltui timp din belșug. Curiozitatea mea “de ce se schimbă ecranul când apeși un buton” îmi stătea în ceafă. Era ca un țânțar noaptea. Nu mă lasă să dorm.

Într-o zi, butonând calculatorul am ajuns din greșeală în secțiunea de Help din Microsoft Word. Acum când apeși F1 mergi direct pe net. Atunci manualul de utilizare venea odată cu softul.

M-am apucat de citit și după multe siguranțe arse am făcut câteva pagini html simple. În Word. Exact acolo. Woooord! Am înțeles ce-i ăla un hyperlink și cum pot face legăturile cu mai multe pagini. În fața ochilor mei la click “s-a schimbat ecranul”. Ăla a fost momentul de “ahaaaa wat dă fac iu ia yo” când am priceput ce se petrece sub capotă. A fost cea mai făină vacanță de vară la bunici.

Am ajuns la liceu și încă nu aveam propriul calculator. Culmea, fix la mate-info. Chiar și așa am exersat pe calculatoarele școlii și ale unor colegi. Știam să reinstalez Windows-ul, știam cel puțin 3 coduri de licență de 25 de caractere fiecare, înainte cu mult să îmi cumpere ai mei calculator. Ce să zic, colegii aveau nevoie de ajutor cu PC-urile lor. M-am oferit.

Nu a mai durat mult până ca eu și fratele meu să avem calculatorul mult dorit. Internetul venea cu târâita. Să te conectezi cu dial-up era foarte scump, iar diverse "date" aduceam de la internet cafeuri pe dischete. Multe dischete. Jocuri, muzică, de toate. De fiecare dată când aveam ocazia să mă conectez acasă la net, salvam pagini html întregi cu tutoriale pentru Photoshop. Help-ul, m-a ajutat chiar mult. (pun intended)

În clasa a 12-a făceam deja siteuri pentru colegi. Ba chiar le cream atestatele. M-am ambiționat alături de colegul meu de bancă să ne facem și noi atestatul. Adică siteul clasei. După 12 versiuni am zis că totuși este momentul să mă opresc dacă mai vreu să-l termin.

Ăsta a fost modul meu de învățare. Bineînțeles că nu lucrăm pe bani. Nu știam eu nimic despre valoare atunci. Singură plată era oportunitatea de a pune în practică tot ce dobândisem până în acel moment. Adevărul este că nimeni nu făcea ceea ce făceam eu. Nimeni din liceul meu. Asta mi-a dat și mai mare încredere și m-a pus pe un drum foarte lung, dar plin de satisfacții.

De atunci lucrurile s-au schimbat mult. Acum avem calculatoare conectate în permanență la internet, cu niște viteze de ni se învârt ochii în cap. Modemul este piesă de muzeu. Nu mai învățăm din Help și avem la dispoziție cursuri la tot pasul.

În ultima vreme văd tot mai multe discuții printre designeri despre cât de greu cică le este. Pardon, se plâng cât de greu le este. Unii vor să facă un curs online cu așteptarea că își găsesc un job imediat după. Alții vor să știe dacă îi ajută cu ceva diploma de bac. For real?

Permite-mi să spun că mulți sunt niște bebeluși. Parcă depunerea efortului a devenit ceva opțional. Și nu, nu mă pot abține să nu compar ce avem azi cu perioada noastră a “veteranilor” cu dischete. Dacă îți dorești cu adevărat să rezolvi probleme reale ca designer investește în tine constant cât trăiești. Du-te la drum lung. Scurtături nu există. 🧐